Într-un cătun - poezie de Costache Ioanid 

Într-un cătun - poezie de Costache Ioanid
Ajuta aceasta lucrare cu un share si un like:
👉 Instagram: / bisericaefraim
👉 Facebook: / bisericaefraim
N-ar fi loc în lumea-ntreagă
Cum apostolul a spus,
Ca să scrim cu dea măruntul
Tot ce-a făptuit Iisus.
Și de-atunci de-am scrie vrafuri
Și volum după volum,
Unde-ar incăpea, în stele,
Ce-a lucrat El pan-acum.
Iată numai o lucrare:
Undeva, într-un cătun,
Într-o iarnă mai geroasă
Către vremea de Crăciun,
Cu o Biblie în mână,
În locașul sfânt din sat,
Predica zelos păstorul
Cu duh blând și devotat,
Despre văduva sărmană
Care printre cei avuți
A adus și ea la templu
Cei din urmă doi bănuți
Frații mei, spunea păstorul,
Mulți au dat arginți și zloți
Văduva, ne spune Domnul,
Ea a dat mai mult ca toți.
Dacă dai, și dai cu milă,
Unui om flămând, stingher,
Un bănuț din sărăcie,
E cât o comoară-n cer.
Și când rupi în două pâinea
Pentr-un frate credincios,
Tu să știi că cel ce-ți spune mulțumesc
E chiar Hristos.
Astfel le-a vorbit păstorul
Și-au răspuns cu toți amin,
Dar mai din adânc răspunse
Un biet suflet de creștin.
Și pornind el către casă
Se gândea bătând pași iuți,
Doar la văduva sărmană
Care-a dat cei doi bănuți.
Doamne, își zicea,
Strângându-și vechitura de cojoc,
Ea a dat ce-avea în pungă,
Eu nici pungă n-am deloc.
Dar, ce-i drept, am sănătate,
Am picioare, grai, ia stai.
Am să merg din casă-n casă
Și-am să cer de la bogați.
Ei au bani, eu am credință.
Și-astfel, Domnul care-i bun,
Va îngriji ca și săracii
Să se-mbrace de Crăciun.
Și a doua zi se duse
La băcanul cel fălos
Ce-n biserică adesea
Se-nchina către Hristos.
Cum către Crăciun se-ntâmplă,
Prăvălia era plină.
Între doi clienți,
Creștinul către negustor se-nclină.
Domnul să vă aibă-n pază,
Uite ce voiam să spun,
Dați și pentru cei în lipsă
O hăinuță de Crăciun.
Altă treaba n-ai fârtate,
Am eu timp de dăruit?
Da, iertați-mi îndrăzneala,
Zise omul umilit.
Și ieșind, își spuse-n sine:
Timpu-i scump la negustori.
Ia să-ncerc eu înc-odată
Mâine-n revărsat de zori.
Și din zori când prăvălia
Se vedea aproape goală.
El intră, dădu binețe,
Și cu vorba lui domoală,
Începu: acum, desigur,
Nu sunteți grăbit ca ieri,
Pentru cei sărmani, vin iarăși,
Ca să dați după puteri.
Ce sărmani? Strigă băcanul,
Ia, te rog să ieși afară!
Cine n-are ce să-mbrace,
Să muncească, nu să ceară.
Omul, iar s-a-ntors spre casă
Plin de gânduri... nu se poate
Să nu aibă el un mugur
Cât de mic de bunătate.
N-am văzut eu cum se roagă?
Își zicea zorind prin frig.
Dar, aici, în prăvălie,
Gândul lui e la câștig.
A, ia stai, să-ncerc mai bine
Să mă duc când stă la masă.
Între-ai săi acel mic mugur
E o floare luminoasă.
Mă voi duce prin credință
Și-astfel Domnul, care-i bun
Va-ngriji ca și săracii
Să se-mbrace de Crăciun.
Iar a doua zi, când veseli
Toți ai casei la băcan
Luau masa împreună
În belșug de bogătan,
Lăudând cotletul strașnic
Și al vinului miros,
Cine le răsare-n ușă
Cu cojocul zdrențuros?
Biet creștinul plin de râvnă.
Negustorul ca trăznit,
S-a făcut la față negru.
Dintr-o dată a sărit.
Și-mbrâncindu-l jos pe scară
Repede cu-n vreasc de foc:
Na pomană, na pomană!
Îl croi peste cojoc.
Pe când omul din zăpadă
Își zicea strângând din coate:
Cât doi bani eu cred c-or face
Vânătăile din spate.
Iar când obosi băcanul,
Omul se sculă de jos
Și frecându-se pe șale,
Zise: Mulțumesc frumos.
Pentru mine-atât ajunge,
Dar să nu vă supărați,
Spuneți-mi acuma, totuși,
Pentru cei sărmani, ce dați?
Când îl auzi băcanul,
A încremenit în ger...
Parcă l-a străpuns de-odată
Însuși Dumnezeu din cer.
Prăbușindu-se pe scară
Zise: Vai, sunt un smintit!
Am lovit un sfânt, un înger,
Chiar pe Domnul l-am lovit.
Frate, iartă-mi nebunia,
Vino-n casa mea acum
Să-mi îndrepți de azi 'nainte
Pașii pe-al credinței drum.
Și de nu a dat atâta
Cât a dăruit Zacheu,
Dar a dat cu voie bună
Cum îi drag lui Dumnezeu.
Iar a doua zi, creștinul,
Ca un bun misionar,
După alți Zachei, prin viscol
Alerga zicându-și iar:
Ei au bani, eu am credință,
Și-astfel Domnul, care-i bun,
Va-ngriji ca și săracii
Să se-mbrace de Crăciun.