A salvat zeci de mii de vieti. Iar lumea l-a rasplatit cu uitare. Unul dintre cei mai mari doctori pe care i-a avut vreodata Romania traieste izolat, intr-o camera a spitalului in care a lucrat cateva decenii.
Mainile ii tremura acum. Altadata, dar nu de mult, degetele sale lungi se miscau cu precizie milimetrica si finete de pianist. Faceau minuni in sala de operatie. Zi si noapte. An dupa an. Mai bine de jumatate de secol. Fara limite, dupa cum singur spune. A stiut un singur lucru. Cum sa faca bine. Sub lampa din sala de operatie aseza campul steril cu grija, iar bisturiul sau deschidea drumul catre vindecare.
Acum, omul despre care s-a spus ca e un titan al medicinei romanesti e imobilizat la pat. Si intr-o izolare aproape totala intr-o camera de la Spitalul Marie Curie. De cativa ani, singura lume a chirurgului inseamna rafturile pline de carti, icoanele, tablourile si fotografiile pe care le-a primit drept rasplata de la pacientii pe care i-a operat.
Trec zile intregi pana cand usa alba, capitonata, se mai si deschide. Acum, la 80 de ani, profesorul Pesamosca incearca sa infrunte realitatea. Din cand in cand, cate un fost coleg, dintre cei care i-au fost alaturi, mai trece sa-l viziteze.
La usa cabinetului era coada mereu. Daca la putere nu ar fi venit comunistii, Alexandru Pesamosca ne-ar fi spus azi povesti marinaresti- visul lui a fost sa plece pe mare. Dar poate ca Romania avea nevoie de un doctor genial, asa ca a facut medicina. Mai intai la tara, apoi la Bucuresti. Din 1984 n-a mai iesit din Spitalul de Copii Marie Curie: acolo muncea, acolo locuia. Pur simplu, n-a avut niciodata timp sa se ocupe de el, sa-si planga cei doi fii morti inaintea lui, sa-si ia o casa. Asa ca spitalul i-a devenit casa, iar meseria, un mod de viata. A ajuns profesor si, spre finalul carierei, academician.
Prin diverse interventii, profesorul a fost lasat sa stea in spital. Si uitat. Chiar si de cei care ar trebui sa aiba grija de el. Cel mai mare regret al medicului e ca nu a pus nici un pret pe partea materiala a vietii. De fapt, nici nu indraznea cineva sa-i ofere bani. In schimb, primea cadouri dintre cele mai diverse.
Acum se multumeste cu si mai putin. O supa, doua mere si cateva secunde de companie pe zi. In strainatate, profesorul Pesamosca nu ar fi fost doar respectat, ci adulat. Stau dovada scrisorile pe care le primeste in fiecare an de la fosti pacienti de-ai sai.
Scrisorile de multumire continua sa soseasca si azi. Iar profesorul le citeste pe fiecare in parte. Dupa aproape 60 de ani de munca in spital, Alexandru Pesamosca a aflat de ce a facut aceasta meserie cu atat de mult drag.
Un final de cariera nedrept, pentru un om care a iubit oamenii si care nu a primit la schimb iubirea lor.
19 авг 2024
