Am crescut cu astfel de cântece. Bunica le cântă adesea ca să-și aline necazurile. O viata trăită ca văduva de război, crescând singura doi copii, apoi nepoți. Un exemplu pt mine, un om care a reușit în viața , și-a atins mereu țelurile.
Doamne ce voce! d-ze să-l odihnească un simbol al muzicii populare românești din Teleorman, păcat că d-ze la luat la el când mai avea multe de făcut pentru folclorul românesc. Nu te vom uita niciodată vei rămâne veșnic în inimile noastre!👏👏😅
Foarte frumos îmi place succes dumnezeu să te însoțească ori unde vei fi să fie alături de tine și de familia ta oriunde se va afla dumnezeu să te odihnească.
Ba da , dar sa fie promovat activ acest gen muzical in aceasta forma , autentica ,Aceste cânteceau fost rupte actionându-se activ asupra asupra comunitatilor satesti dupa al doilea razboi mondial in special asa ca nu este posibil sa se refaca de LA SINE CI TOT PRIN INSTITUTIILE DE STAT ; Pe timpul lui Carol S-A INTRODUS OBLIGATIVITATEA a patru clase de scoala la toti copiii , inclusiv cei de la sate si una dintre materii era de dansuri populare ,Dupa ororile razboiului introducerea noului sistem s-a introdus intr-un mod agresiv pentru intreaga populatie , veneau acele masini de culoare neagra care-i ridicau pe reprezentantii mai de seama ai satului , apoi colectivzarea ,tot intr-un mod agresiv s-a inrodus , tinerii au fost obligati ca sa-si câstige existenta sa faca naveta la orase ca sa se intretina , multi s-au mutat definitiv , horele duminicale , asa de traditionale altadata , nu se mai tineau , la crâsmele de la sate nu mai erau angajati lautari ,Au luat apoi fiinta caminele culturale , si cercurile de dansuri populare , dar una este sa se cânte si sa se joace pe o scena ca spectacol si alta in curtea acestora unde sa fie invitat si initiati satenii si in special tineretul ,in traditiile muzicii si dansului popular ca parte integranta si fireasca in vieta satului manifestatii ,care sa aiba loc periodic si sa se piarda caracterul de spectacol ,
"Eu am apucat vremea opaitului. Lumina în casele sãracilor. Pe al nostru îl pãstrase mama de la bunica; bunica - de la maicã-sa. Era fundul unui ceaun de schijã, aflat de strãmosul nostru prin niste gunoaie de la marginea târgului. Asa s-a pãstrat. Avea, drept la mijloc, un sigiliu cu un om dezbrãcat pân' la jumãtate, izbind cu ciocanul într-o nicovalã de unde sãreau scântei. Dupã ce am fost dat la scoalã, i-am putut dezlega într-o zi si scriitura de sub sigiliu. Tocmai se sfârsise bulzul de seu si petica arsese pân' la capãt. Mama îl stersese frumos si se pregãtea sã punã alt seu si altã peticã. Eu am luat opaitul, m-am uitat mult la faurul de pe sigiliu, cãci mã obsedase ani de zile. Într-un târziu, opaitul a fost trecut în altã stãpânire, la un om de sub codri, unul Sacâz, cuprins cu totul de patima strasnicã a cititului. Avea cãrti vechi, cu litere chirilice si niste ochelari cu lentilele plesnite. Asa-l tin minte: uitându-se la mine cu ochii umflati dupã lentile, ca niste bulbuci tulburi. Altfel, când îl întâlneai pe drum, avea ochi albastri, blânzi, de bunic. Dar cum si-i ascundea dupã lentilele acelea, asa de tare i se bulbucau, încât îl visai noaptea. Dar câte lucruri cunostea cãrturarul Sacâz! Rãsfoia filele încet, parcã deschidea întruna niste usi minunate. Strasnic îl mai iubeau copiii pentru asta! Ograda strâmtã i-o nãpãdiserã bãlãriile. Cocioaba i se strâmbase, era intratã în pãmânt pânã sub ferestruicile mici cât niste obraji de copil. N-avea nici câine la casã. Avea însã o taradaicã, mai mare dragul! Iapa oarbã avea pielea asa de plesnitã în toate pãrtile, încât oameni rãi îl sfãtuiau sã ia acul si sula, s-o cârpeascã. Bãtrânul Sacâz nu le rãspundea nimic. Se adâncea în ceasloavele lui. La anumite zile, îsi înhãma iapa, si când iesea în drum, taradaica suna, scârtâia si scheuna din toate rotile si încheieturile, încât câinii se smuceau în lanturi lãtrând. S-adunau multi copii, petrecându-l pânã departe, în strigãte si urale. - Sã aduci cãrti cu povesti, unchesule! strigau ei, în timp ce taradaica se îndepãrta sub un sul alburiu de colb, spre zarea surã unde se nãzãreau clopotnitele târgului. Dupã ce pleca el, ulitele se pustiau parcã, zilele ni se pãreau lungi si fãrã rost. Dãdeam târcoale cãsutei de sub codru. Apoi, într-o bunã zi, ne pierea glasul de bucurie, când îi vedeam taradaica în ogradã... Acestui bãtrân i l-a dat mama pe Vulcan, si îndatã am socotit cã am drept mai mare decât toti ceilalti copii, la ascultarea basmelor. Când am intrat în cocioaba lui, am aflat un întreg sobor de bãieti, stând tãcuti, umãr la umãr, ascultând. Pe cel ce sta în dreapta bãtrânului l-am repezit cu cotul, l-am rãsturnat si m-am asezat eu în locul lui, drept sub luminita opaitului. Au mârâit bãietii la mine, am mârâit eu la ei, dar Sacâz ne-a potolit pe toti, îndreptându-si spre noi bulbucii de dupã lentile. - Tãcere, cãci acum Sindbad-corãbierul porneste în altã cãlãtorie... Dar cât se chinuia mosul Sacâz! Prindea greu literele în lentile, asuda pânã le rânduia în cuvinte si-n propozitii, asa încât dezlegarea unei pagini tinea de cu searã pânã cãtre cântarea de miezul noptii a cocosilor. Opaitul sfârâia sus, deasupra noastrã, plesnea din flacãrã, în timp ce duhoarea grea de seu rânced ne intra în nãri, în grumaz, pânã-n adâncul inimii. Cojocul lui Sacâz mirosea a seu, totul mirosea a seu în jurul lui, de la o postã. Dar tot mai bun era opaitul decât întunericul ori lumina singuraticã a stelelor. Uneori veneau pãrintii sã ne împrãstie soborul. Veneau mâniosi-foc, suduiau pân' la prag, pânã ce auzeau glasul bãtrânului. Atunci, îsi încrucisau bratele pe piept, se sprijineau de pereti ori de blana usii, si cãdeau într-o adâncã ascultare. Mai târziu am aflat cã era o rusine sã mergi la cocioaba cãrturarului. Am aflat asta în ziua când un vecin si-a bãtut bãiatul pânã la sânge, cã-l face de râs ducându-se s-asculte nãzdrãvãniile din gura unui calic. - Eu am avere, mã! striga vecinul, izbindu-l cu hãturile. Hai la plug, boule, cã pentru tine rabd si muncesc. Hei... las' cã i-oi arãta eu lui Sacâz cum s-ademenesc copiii! Acel vecin s-a tinut de cuvânt într-un chip grozav. 🌹 Liviu Vasilică 🌹
Într-o zi, Sacâz si-a mânat iapa oarbã cãtre fundul codrului, într-o pãscãtoare cu iarbã grasã. Erau pe acolo poiene si poienite pline cu flori, soare si albine. În fundul bãltilor, umbrele fagilor semãnau cu niste catarguri scufundate. Erau pe acolo niste mâlisti grozave. Peste ape se întindeau pojghite jucãtoare de pãmânt. Era vai de cel ce nimerea acolo, cãci se scufunda deodatã peste cap! Vecinul hapsân tocmai trecea cu toporisca pe brat. Cum a zãrit iapa oarbã, a însfãcat-o de coamã si a prins s-o tragã la primejdie. Iapa se apãra, se smucea, dar el a repezit-o cu umãrul, pânã ce a cuprins-o lintita si miriadele de rãdãcini din smârcuri si s-a scufundat pânã la genunchi, pânã la pântece; dupã aceea, cu cât se frãmânta, rãdãcinile se rupeau, golul de sub dânsa se tot cãsca, pânã ce i-a rãmas deasupra numai vârful botului. Asa a gãsit-o bãtrânul, seara, si s-a întors repede în sat dupã ajutoare. Sã fi vãzut cum au alergat copiii! Dar era prea târziu. Iapa oarbã murise. I se vedeau printre rãdãcini numai dintii rânjiti. - Holban mi-a omorât-o! a gemut Sacâz. S-a sprijinit cu fruntea de un copac si a prins a plânge. - De-acum, amar de zilele mele! Cine sã-mi târascã taradaica? - Lasã, mosule, scânceau copiii. Stim herghelii de cai, la Tolva... Trecem într-o noapte, îti aducem un cal alb, frumos... Sacâz si-a întors capul spre noi. A râs printre lacrimi: - Batã-vã norocul, puilor! Aceia sunt cai boieresti, nu tot muritorul are parte de ei... Mie-mi trebuie o mârtoagã slabã, urâtã, pe mãsura vietii mele! Si-a sters ochii, mult timp dupã aceea. Se uita în pãmânt, rusinat cã plânsese în fata noastrã. A rupt o creangã, a zvârlit-o peste dintii rânjiti ai iepei, sã-i acopere, si a pornit hotãrât spre cocioabã. Nu l-a vãzut nimeni încotro a apucat în noaptea aceea. Taradaica i-au desfãcut-o vecinii, luându-i pãrtile mai de pret.
Tropa tropa tropa trop, cand la trap cand la galop. Subtirarea e aiurea, nu rimeaza si nici nu s-a cantat asa (ultimul e trop nu tropa). Putina atentie nu strica atunci cand avem de-a face cu tezaurul folcloric real romanesc! In rest, un concert care merita ascultat!
