Părintele Panaretos, în convorbirile particulare pe care le purta cu psalții, spunea că în chip firesc: ”doar îngerii, ca unii ce sunt vrednici și curați, trebuie să Îl laude pe înfricoșătorul Dumnezeu și că noi, ca psalți, ar trebui să cântăm nu psalmodii, ci cântări de jale pentru starea noastră, pentru patimile și căderile noastre…”.
”Ale îngerilor sunt cântările de laudă, iar ale oamenilor, cântările de tânguire și jale”, după cuvântul lui. Spunea acestea, având în vedere, de bună seamă, că la unele strane se psalmodiază în duh de fanfaronadă și ostentativ… Niște figuri vocalice pe care unul din psalți le face în pofida celuilalt, ca să îl facă de râs, niște vocalize sau sunete smintite pe care le fac unii, ca să dea… tonul! Încă și niște smucituri ale trupului pe care le fac alții, zgâlțâindu-se din cap, din mâini și picioare, ca să dea, chipurile, ritmul, neînțelegând ce priveliște urâtă și inestetică prezintă lumii care îi vede și îi comentează nefavorabil…”
„Însă psalții buni, cei care au adevărata harismă a psalmodiei, nu fac așa. Psălmuiesc și îl laudă pe Dumnezeu și pe Sfinți cu glas smerit și egal, închizându-și și deschizându-și gura ca și cum ar vorbi. Aceștia sunt cei cu adevărat dăruiți.”
sursa:www.pemptousia.ro
5 окт 2024
