Sfinte Dumnezeule... Cum cer eu iarăși de la Tine, Când alții n-au pe masă-un colț de pâine? Tot jinduind la lumea asta, parcă firesc de tristă, Cum să mai dorm de griji, că ți-am lăsat iar ușa-nchisă? Ce să-mi doresc, când văd atât de multă jale? Bătrânii ți-s desculți, bolnavi și-nghesuiți în reci spitale, Târziu, au adormit ș-ai noști orfani în frig, Nădăjduind să moștenească, un covrig... Cu ce curaj să-ți cer eu astăzi oare, Când stau sărmanii fară de picioare? Precum nebunu-aleargă, cu bună voie la ospăț, Așa nici eu nu văd, că orbu-i prieten doar cu-n băț... Ce-ar mai putea fi mângâiere Doamne, Când ura-i macină de vii pe oameni? Dreptatea parcă nici nu mai există, Și-i tot mai multă nepăsare iar dragostea... o egoistă. Oriunde mă întorc zăresc o lume tot mai tristă, Ce-şi strânge bani, nu lacrimi în batistă. Mai plâng de dor numai mămici, tot mai bătrâne, Că ce li-i drag, plecat-a de demult... într-o cu totu' altă lume! Și nu mai pot să-ți cer când tot mai multă lume moare, Abandonată-n gri și reci spitale, Acum cei dragi mi-s îmbrăcați în negrii saci, Nu-i pot petrece nici la groapă, chiar de mi-s veșnic dragi! Iisuse, ne dă o Maică la orfani, Săracei văduve-napoi, doi bani, Celor bolnavi un singur gram de sănătate, Flămânzilor o Sfântă Liturghie și mai apoi, dreptate! Îmbrăcă-ți preoții Tu Doamne-n albe patrafire, Țesute-n fir de bunătate și iubire, S-așeze tuturor pe creștet dezlegare, Și-n Cartea Vieții, tot sufletul să aibă o Cărare! De vrei, Tu fă și astăzi Doamne o minune, Alungă răul, că parcă-i tot mai mult în lume, Dă-i omului credința bobului sfințit, Să-l poată crește-n tot norodul, în vecii fără de sfârșit...
