CAUZA TEMERII LUI ENOH DE A VORBI: FALSA
UMILINŢĂ. NOI NU-L PUTEM IUBI PE DUMNEZEU DECÂT ÎN
FORMA SA UMANĂ
(3 februarie 1842)
După satisfacerea curiozităţii patriarhilor şi după ce a trimis-o pe
Ghemela lângă tatăl ei, Lameh, şi pe Purista alături de părinţii ei, care
tremurau de fericire, Abedam cel Mare L-a chemat la El pe Enoh, căruia i-a
spus:
„Ascultă, mult iubitul şi credinciosul Meu Enoh! Sesizez o temere
în inima ta nemuritoare, care de la o vreme pare înconjurată de o umbră
alarmantă, la fel ca un măr proaspăt şi sănătos atacat de o viespe gata de
împerechere, care îi dă târcoale pentru a găsi locul cel mai potrivit pentru al
înţepa cu acul său otrăvit, pentru a-şi depozita în pulpa sa sănătoasă ouăle
sale nedemne, din care vor ieşi cândva viermi ce vor distruge viaţa
fructului.
La cel mai foloseşte un asemenea fruct găunos? La ce foloseşte
teama unei inimi libere?
În calitate de mare preot al iubirii Mele, tu ar trebui să ţii un discurs
adresat mulţimii în numele Meu.
Aceasta a fost de multă vreme dorinţa pioasă a lui Adam, încă
înainte ca Eu să fi venit la voi în persoană.
La fel ca şi până acum, v-am înştiinţat încă de ieri să nu vă faceţi
griji în legătură cu subiectul discursului, căci la momentul potrivit vă voi
inspira cuvânt cu cuvânt. Cu toate acestea, constat că ţie ţi-e teamă!
Chiar nu îţi dai seama cât de stupidă este această teamă? Nu are nici
un rost să te mai temi vreodată de Mine, căci ştii de multă vreme că Eu sunt
Iubirea supremă.
Între timp, ai aflat şi faptul că - prin însăşi esenţa Mea - Eu sunt de
o blândeţe şi de o răbdare extremă.
Atunci de ce îţi mai este teamă? Poate de părinţii, fraţii şi copiii tăi?
Ascultă-Mă, acesta este un act de vanitate. Tu te gândeşti la asemenea
lucruri în secret şi îţi spui în sinea ta: ‘Oare cum mă voi descurca, ştiind că
trebuie să rostesc în faţa oamenilor discursul de Sabat, şi încă în prezenţa
Domnului eternităţii şi a Creatorului infinităţii, a înţelepciunii supreme şi a
Tatăl preasfânt, cel plin de iubire, graţie şi compasiune?
Cum vor suna cuvintele mele după cele vii, care au curs din gura cea
sacră precum un şuvoi de lumină adresat nouă, viermilor care ne târâm prin
ţărână?’
Spune drept, nu la aşa ceva te gândeai? - La ce îţi folosesc aceste
temeri? Îţi servesc ele la ceva? - Ascultă şi încearcă să înţelegeţi: de acum
înainte, nu mai trebuie să te preocupi în legătură cu viaţa ta. Crezi că îmi
face vreo plăcere să asist la tăcerea ta aparentă, în timp ce cultivi asemenea
gânduri?
Adevăr îţi spun: nu-Mi place acest fel de smerenie aparentă, în care
omul îşi pierde curajul în faţa Mea, a ochilor Mei şi a urechilor Mele.
Eu îmi găsesc cea mai mare plăcere în comportamentul copiilor
mici, care nu se tem de părinţii lor, sporovăind vrute şi nevrute în faţa lor,
ca şi cum ei ar fi stăpânii casei. În schimb, atunci când li se face foame sau
sete, ei aleargă plini de iubire şi de o supunere copilărească la părinţii lor,
cerându-le pâine sau apă. Iar atunci când primesc pâinea din mâinile
părinţilor lor, le mulţumesc cu entuziasm, spre desfătarea celor din urmă,
nu cu un respect şi cu o teamă excesivă, care nu îşi au locul, şi nici printrun
torent de cuvinte pentru a-şi exprima recunoştinţa.
Există vreun părinte în această lume care să nu prefere de departe
să-şi vadă copiii bucurându-se fericiţi de ceea ce le oferă ei, arătând
sănătoşi şi proaspeţi ca nişte flori micuţe după o ploaie de primăvară, în loc
să tremure de teamă şi de un respect excesiv în faţa părinţilor lor, fără să
îndrăznească măcar să ia pâinea oferită de aceştia, ca să nu mai vorbim de a
o mânca, şi arătând precum iarba ofilită care creşte pe un sol arid?
Nu ţi se pare o nebunie să gândeşti în acest fel? - Tocmai aceasta
este regula iubirii şi a înţelepciunii care derivă din ea: pentru cel finit, totul
trebuie păstrat în limitele cuvenite, căci pentru el infinitul înseamnă moarte.
Tu nu Mă poţi iubi în calitate de Dumnezeu, ci numai ca om. Acest
lucru este firesc, căci ce inimă limitată ar putea suporta vreodată prezenţa
infinită a lui Dumnezeu sau focul nesfârşit al iubirii divine? Ce spirit finit
ar putea suporta înţelepciunea divină, în plenitudinea ei absolută?
Ce copilaş i-ar putea returna vreodată mamei sale întreaga iubire pe
care i-o poartă aceasta? Ce s-a alege de el dacă ar încerca să facă acest
lucru, cu puterea sa limitată?
Acesta este datul limitării. Ce s-ar întâmpla dacă cel finit ar încerca
să absoarbă în toate privinţele infinitul?
Ascultă, Enoh, teama ta este inutilă şi absurdă. Cel care Mă iubeşte
din toată inima sale, atât cât poate el cu puterea cu care a fost înzestrat, face
suficient de mult pentru Mine, căci împlineşte măsura care i-a fost acordată.
Teama şi anxietatea devin astfel inutile.
Un pom este un pom bun dacă ramurile sale se încarcă în fiecare an
cu roade dulci. Ar fi însă o nebunie să ne aşteptăm ca el să producă roade
pentru întregul pământ!
28 авг 2024
