Ultimul succes al lui Dick Martin, cunoscutul detectiv oficial din Scotland Yard, fusese arestarea lui Lew Pheeney, bănuit de părtaş la spargerea băncii din Helborough. Îl găsise într-o mică şi neînsemnată cafenea din Soho.
- Ce e colonele? Care-i nemulţumirea înaltei autorităţi? întrebase el aproape vesel scoţându-şi pălăria.
- Să mă slăbeşti cu Helborough. M-am lăsat de mult de-alde astea.
- Nu mai spune! Dar ce-ai făcut, de pildă, marţi noaptea?
Pe chipul spărgătorului apăru un zâmbet de voie bună.
- Te-ai prăpădi de râs dacă ţi-aş spune adevărul.
- Hai, s-auzim, făcu detectivul şi ochii îi sclipiră de bucurie.
Lew nu răspunse numaidecât, dându-şi seama că prea multă sinceritate i-ar putea fi primejdioasă.
- Am avut o însărcinare de îndeplinit, despre care nu-mi prea place să vorbesc, zise el în sfârşit. O însărcinare grozavă… dar nu ceva pentru care aş putea fi tras la răspundere, adăugă el repede.
- Şi te-au plătit bine? întrebă Dick politicos, deşi neîncrezător.
- Împărăteşte! Am primit un avans de o sută cincizeci de pfunzi. Da, da, cască ochii mari, domnule detectiv, şi miră-te cât pofteşti, dar crede-mă că nu mint şi nici nu exagerez. A trebuit să sparg nişte broaşte. Ştii - asta e specialitatea mea, dar broaştele astea mi se împotriveau al dracului şi locul unde m-au dus era sinistru. Dacă mi s-ar da un car cu aur n-aş mai face aşa ceva. Am însă un admirabil alibi. Pot dovedi că în noaptea de marţi am fost pe la ora opt de am luat masa la cârciuma Poştei din Chichester şi că la unsprezece m-am dus la culcare. Ţi-aş face plăcerea din toată inima, domnule Martin - dar spre părerea mea de rău, trebuie să cauţi aiurea pe spărgătorii din Helborough.
Îl ţinură peste noapte pe Lew închis, pe când telefonul şi telegraful era în plină activitate. Spusele lui fură confirmate şi a doua zi dimineaţă trebuiră să-i dea drumul. Dick îl invită la masă căci între un spărgător şi un detectiv nu există pică, iar inspectorul Dick Martin era tot atât de iubit de către pungaşi ca şi de colegii lui din Scotland Yard.
- Îmi pare rău, domnule Martin, dar nu-ţi pot satisface curiozitatea, zise Lew bine dispus. Zi-mi cum oi vrea că nu mă supăr. Mi s-a plătit peşin o sută cincizeci de pfunzi şi mi s-ar fi dat o mie dacă izbuteam. Nu-ţi mai sparge degeaba capul că tot n-ai să ghiceşti despre ce e vorba.
Dick îl privea ţintă.
- Ascultă, Lew. Văd eu bine că-ţi vine greu să-ţi ţii limba. Hai, uşurează-ţi inima.
Dar Lew clătină capul.
- Dacă ar fi să spun tot ce ştiu aş băga pe cineva în belea nu-mi stă în obicei.
- N-ai decât să nu-i spui numele şi nici amănuntele. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, făcu detectivul curios.
Lew dete pe gât ceaşca de cafea fierbinte şi se şterse pe gură.
- Nu-l cunoşteam pe omul care mi-a dat însărcinarea, adică nu personal, dar auzisem de el. Stătuse cândva vreo câteva luni la răcoare. Într-o noapte veni la mine şi mă duse la el acasă - brr! o adevărată vizuină de tâlhari.
- Se cutremură când îşi aduse aminte.
- Să ştii de la mine, Martin: un hoţ e oarecum om cinstit, lucrează pe faţă. El pune la bătaie libertatea lui şi adversarul lui e poliţia. Îl prinde, îl bagă la răcoare, îşi face osânda şi n-are cu nimeni nimic. Sunt însă crime care nu stau în paragrafe şi murdării care fac să i se întoarcă maţele unui pungaş de treabă. Când individul a venit să-mi facă propunerea, am crezut la început că vrea să râdă de mine. Dar când am văzut că nu glumeşte, îmi venea s-o iau la fugă. Sunt însă din fire curios şi, după ce-am chibzuit bine, am primit. Te rog să nu uiţi că nu era vorba de o crimă, voia numai să descuie ceva ca să afle un anumit lucru. O să-şi trudească el mult şi bine creierii fiindcă broaştele, acelea nu le poate descuia ori sparge cineva.
- Broaşte? Ce fel de broaşte? întrebă încordat Dick.
Dar Pheeney clătină capul şi schimbă vorba. Zise că vrea să-şi schimbe felul de viaţă şi „să părăsească şi el serviciul”. Avea un frate arhitect dincolo de Ocean şi are de gând să se ducă şi el acolo şi să se apuce de muncă cinstită.
Dick îşi luă rămas bun şi porni spre Scotland Yard ca să-şi dea raportul superiorilor săi după cum făcea întotdeauna, dar de astă dată pentru cea din urmă oară.
Inspectorul Sneed, ridică ochii şi-l întrebă:
- Aşadar e adevărat! Dai cu piciorul unei profesiuni atât de bune, să-ţi cumperi o casă la ţară şi să te simţi foarte fericit când o să oferi braţul unei prinţese ca s-o conduci la masă. Halal de-aşa viaţă! Să-ţi fie de bine, încheie el imputările.
Dick Martin rânji. În adâncul sufletului îi părea rău că-şi înaintase demisia.
- Ce mult schimbă averea pe om, urmă căpitanul Sneed cu melancolie. Eu, de pildă, dacă ar fi să moştenesc ceva milioane, n-aş mai face nimic.
- Lasă că nici aşa nu te prea prăpădeşti cu firea, răspunse Dick zâmbind.
15 окт 2024
