Totul părea atât de real, încât cu greu puteam să-mi imaginez că retrăiam ceva ce mi se mai întâmplase o dată. Şi, totuşi, fiecare episod se consuma, nu ca un pas nou în logica lucrurilor, ci ca ceva mai dinainte stabilit. Aşa îşi râde de noi memoria, atât pentru cele bune cât şi pentru cele rele, pentru plăceri şi pentru suferinţe, pentru bucurii şi pentru necazuri. Astfel, viaţa capătă un gust dulce-amar, iar ceea ce a fost odată făcut devine etern.
Iarăşi, aceeaşi luntre uşoară, încetând să mai săgeteze apele calme, cu vâslele sclipind în lumină şi răspândind stropi, alunecând la adăpost de soarele nemilos al lui iulie, în umbra răcoroasă, pe sub rămurişul aplecat al sălciilor. Eu stăteam în picioare legănat de barcă, iar ea, aşezată şi tăcută, se ferea cu îndemânare de crengile răzleţe şi de ramurile ce se dezdoiau elastice ca nişte arcuri. Vedeam iarăşi, sub baldachinul verde, transparent, apa căpătând nuanţe cafeniu-aurii; iar ţărmul acoperit de iarbă împrumuta lumini de smarald. Şi acum mă aflam din nou în umbra răcoroasă, cu nenumăratele zgomote ale naturii, dinăuntrul şi din afara frunzişului, încet-încet preschimbate într-un zumzet somnoros, a cărui atmosferă de mulţumire făcea ca lumea înconjurătoare, cu necazurile ei enervante, dar şi cu mai neliniştitoarele ei bucurii, să poată fi uşor dată uitării. O auzeam iarăşi, în acea binecuvântată izolare, pe tânăra fată renunţând la convenţiile unei educaţii formale şi rigide, vorbindu-mi cu un aer firesc şi visător despre singurătatea noii sale vieţi. Cu glas scăzut şi trist, mă făcea să simt că toţi cei ce alcătuiau gospodăria vastului cămin în care ea trăia erau, fiecare în parte, nişte însinguraţi; şi acest lucru nu numai din pricina felului distant şi superior de a se comporta al tatălui său, ci chiar şi din ai ei însăşi; că acolo, pentru încredere nu există nici un altar; şi nici un sanctuar pentru înţelegere; că până şi chipul părintelui său se dovedea la fel de îndepărtat, pe cât de îndepărtată este astăzi de noi viaţa bătrânească de la ţară. O dată mai mult, înţelepciunea mea de bărbat şi experienţa anilor mei se aşterneau acum la picioarele acestei fete. Era, pe cât se pare, datoria lor s-o facă, întrucât „Eul” meu personal nu avea nici un cuvânt de spus, ci doar obligaţia de a se supune unui imperativ absolut. Şi clipele zburau şi se înmulţeau din nou la nesfârşit. Căci viaţa se contopeşte cu misterele visului şi se reînnoieşte mereu, se schimbă şi rămâne totuşi aceeaşi - ca şi sufletul unui muzician într-o fugă. Astfel, iarăşi şi iarăşi, amintirile mi se pierdeau în somn.
Se pare că niciodată nu a existat odihnă perfectă. Chiar şi în Paradis, şarpele îşi înalţă capul printre ramurile încărcate ale Arborelui Cunoaşterii. Liniştea nopţii fără vise c întreruptă de tunetul unei avalanşe; de clipocitul apelor revărsate; de clinchetul clopoţelului unui tramvai care îşi anunţă trecerea printr-un oraş american cufundat în somn; de plescăitul unor vâsle, undeva pe mare… Oricare din ele tulbură vraja Edenului meu. Baldachinul de verdeaţă de deasupra noastră, înstelat cu puncte nestemate de lumină, părea că se cutremură de zgomotul continuu al vâslelor; şi clopoţelul nervos parcă nu mai vroia deloc să se oprească…
Brusc porţile somnului se desfăcură larg şi auzul meu trezit percepu sursa sunetului care mă deranja. Existenţa în stare de veghe este destul de prozaică - cineva bătea şi suna la o uşă pe stradă.
În locuinţa mea din Jermyn Street eram destul de obişnuit cu zarva zilnică; de obicei, fie că eram treaz sau dormeam, treburile, deşi zgomotoase, ale vecinilor mei nu mă priveau. Însă hărmălaia de acum era prea continuă, prea insistentă, prea imperativă ca să fie ignorată. O voinţă activă se ghicea în spatele acestor sunete neîntrerupte; şi o încordare sau o nevoie în spatele acestei voinţi. N-am fost niciodată egoist şi, la gândul că cineva avea nevoie de ajutor, am sărit din pat imediat. Instinctiv, m-am uitat la ceas. Era exact ora trei; se vedea o uşoară urmă de cenuşiu pe marginea storului de culoare verde care menţinea întunericul în cameră. Acum îmi dădeam seama că bătăile şi sunatul aveau loc chiar ia uşa noastră; şi era de asemenea clar că nu se trezise nimeni care să deschidă. M-am înfăşurat în halat, mi-am pus papucii şi am coborât la uşa din hol. Când am deschis-o, am văzut un omuleţ cu o mână apăsată ferm pe butonul soneriei iar cu cealaltă lovind mereu cu inelul de metal în uşă. În clipa când mă văzu încetă şi zgomotul; una din mâini i se ridică automat până la borul pălăriei, iar cealaltă scoase din buzunar o scrisoare. În faţa intrării staţiona un cupeu arătos; caii suflau greu, ca după o cursă grăbită. Un poliţist cu lanterna aprinsă încă, atârnată de centură, se oprise alături, atras de gălăgie.
- Scuzaţi, domnule, îmi pare rău că vă deranjez, dar am ordine precise; nu trebuia să pierd nici un moment şi să bat şi să sun până vine cineva. Pot să vă întreb, domnule, dacă domnul Malcolm Ross locuieşte aici?
5 июл 2024
