#Creştinismul în #Dacia a devenit un factor de #romanizare atunci când el era predicat în #limbalatină.
La începutul secolului al IV-iea, creştinismul era răspândit într-o măsură mai mare doar în Asia Mică, sudul Thraciei, Cipru, #Roma. În aceste zone, creştinii reprezentau circa o jumătate din populaţie. În schimb, în alte părţi, creștinismul era mai puțin cunoscut sau, practic inexistent în Gallia centrală şi nordică sau în Britania. In Dalmaţia şi în provinciile de la Dunăre creştinismul exista dar mai puţin răspândit.
Dacă unii cercetători susțin pătrunderea creștinismului în Dacia încă din perioada preromană, sunt mulți istorici cum ar fi Popoescu-Spineni 1934, Mehedinți 1941, Pippidi 1967 care neagă o serie de argumente cum ar fi:
-Ipoteza predicării #SfântuluiApostolAndrei la nordul Dunării, susținută de istoricii laici și de cei bisericești.
- Sunt negate (chiar și de către Pârvan) afirmațiile care au admis existența creștinilor în Dacia Romană pe baza pasajului din Tertullian în care dacii alături de sciți și sarmați erau incluși printre neamurile creștinate, text care datează din 197. Motivul ar fi că traducerea a fost incorectă, neamurile enumerate indicând de fapt limitele creștinismului la acea dată. O explicație asemănătoare este data și in cazul pasajului din Comentariul la Evanghelia după Matei, pasaj scris de Origene.
Marea majoritate a istoricilor admit că doar dovezile arheologice sunt valabile atunci când discutăm de pătrunderea creștinismului în Dacia.
D. Onciul ca și Alexandru Madgearu consideră că existența terminologiei creștine latine nu implică de la sine și existența unui creștinism-nord-dunărean în epoca migrațiilor. Ea probează doar originea latină a creștinismului românesc.
Romanizarea a însemnat: administrație, armată veteranii, coloniștii, orașele și dreptul roman.
Procesul de romanizare a fost în același timp un process de convertire.
Unele vestigii au fost descoperite în fortificațiile romane cum e cazul fortificaţiei romane (Barboşi-Galaţi), care constituia un avanpost al Imperiului.
Tot la Barboşi s-au mai descoperit o cruciuliţă şi un pandantiv cu decor cruciform, din secolul al III-iea. Cruciuliţa de sidef a fost descoperită într-o locuinţă cu numeroase materiale dacice (din prima jumătate a secolului al III-lea) Aceasta ar fi una dintre primele reprezentări ale crucii din sud-estul Europei.
Cele de mai sus demonstrează că au existat legături intense cu Asia Mică ale aşezării de la Barboşi fapt ce a uşurat pătrunderea creştinismului încă dintr-o epocă foarte timpurie.
Asta ne permite să concluzionăm că în timpul ocupației romane, în Dacia exista un nucleu bine format cu creștini care au continuat să trăiască și să transmită religia creștină urmașilor și după retragerea aureliană numărul lor crescând în vremea Împăratului Constantin cel Mare.
Ca și în Dobroge, a în Oltenia se intensifică activitățile legate de creștinism mai ales în Sucidava, poate și datorită legăturilor pe care le avea cu arhiepiscopia Justiniana Prima.
În Muntenia şi apoi în Moldova, numeroase descoperiri pun în evidenţă din ce în ce mai limpede, formele prin care comunităţile creştine nord-dunărene din secolele VI-VII îşi exprimau identitatea spirituală.
În bazinul Mureşului Inferior populaţia creştină folosea furci de tors realizate din bronz cu ornamente cruciforme şi cu terminaţii zoomorfe.
Odată cu pătrunderea slavilor și a avarilor apoi a protobulgarilor, în bazinul Dunării Inferioare şi Mijlocii, piesle confecționate de om cu însemne creștine se reduc ca numar.
Un aspect interesent la nivelul Imperiului Roman îl reprezintă căile de difuzare a creștinismului. Dacă o bună parte din piesele descoperite, cum ar fi opaițele erau produse pe plan local, alte obiecte erau importate. Direcția din care veneau importurile de obiecte creștine indică în același timp și direcția din care erau primite influențele, ideile, cunoașterea legată de creștinism.
Principalele importuri ale lumii creștine din fosta Dacie romană veneau dinspre Illyricum, unde se găseau centre importante de răspândire creștină după cum o spune chiar Tertulian. Până în sec IV, Illyricum a fost in principal sub influența apusului, după care Bizanțul începe și el să-și arate interesul față de această zonă.
Creştinismul a devenit un factor de romanizare atunci când el era predicat în limba latină. Or, pentru a fi posibil acest fapt, convertiţii trebuiau să ştie deja limba latină. De aceea, ne pare mai potrivit să considerăm creştinismul ca un factor nu al romanizării propriu-zise, ci al desăvârşirii romanizării. În orice caz, "creştinismul nu poate fi disociat de procesul de romanizare ( ... ); creştinismul a constituit pentru daco-romani forma principală de manifestare spirituală, un element de organizare socială sau una din principalele forme de legătură cu Imperiul Roman "
27 авг 2024
