Cum ne vindecăm în urma traumei, abuzului și neglijenței emoționale 

În ciuda aprecierii pentru subiect, invitati si moderator, as vrea sa pun in discutie 2 idei pe care A. Gaitanaru le-a emis si pe care consider ca ar fi trebuit sa le nuanteze sau sa le completeze. 1. afirmatia ca comportamentele inhibate, lipsa de reactie in a pune granite, se vor aborda sau vindeca doar in situatii reale de viata. Mie asta imi suna ca si cum victima trebuie sa suporte iarasi niste abuzuri ca sa invete sa se apare, cand mai utila ar putea fi abordarea terapeutica a ranilor din trecut, inca existente in adultul traumatizat si a fi ajutat sa isi dezvolte mecanisme interioare si atitudini de aparare pentru eventuale situatii de violare a granitelor. Aceasta expunere cred ca l-ar eroda si mai mult psihic si l-ar distorsiona pe subiect. 2. asocierea prea dura intre depresie si pasiv-agresivitate si mai ales ideea ca un pasiv agresiv va fi el insusi un agresor fata de persoane pe care le simte inferioare si le poate agresa, ca intr-un lant. La un nivel mai larg, poate exista aceasta transmisie sau acest pericol, in realitate, de multe ori s-ar putea ca un agresat depresiv si interiorizat, cum sunt cam de obicei, sa fie mult mai atent la cum ii trateaza pe ceilalti, chiar sa ajunga sa suporte umilinte sau rele tratamente, situatii toxice fara sa riposteze pentru ca are impresia/reala sau imaginara ca se va distruge pe sine, ca celalat va raspunde violent,( cum e si cazul, in multe situatii) ca va pierde ceva vag (probabil, un asa zis confort emotional, singurele emotii la care a fost expus), ca va face rau altuia (raul pe care l-a suportat el), chiar universului (ex.cei cooptati in secte) si prefera sa suporte, sa se martirizeze, chiar sa se imbolnaveasca. Sau nu stiu sa riposteze, pur si simplu. De cele mai multe ori, cam asta e situatia reala, chiar daca exista si agresati care devin agresori. Nu este o lege ceea ce evidentiaza A. Gaitanaru, pe care de altfel l-am ascultat cu placere. Am ceva si cu Pete Walker, de fapt cu ideea, regasita si la alti terapeuti, ca victimele cu traume din copilarie au flashback-uri cu momente din trecutul traumatic la intalnirea cu niste trigger-uri, si astea ar fi cumva niste fantezii care nu au legatura cu prezentul, ci doar cu trecutul. In realitate, mai degraba ar fi vorba de evenimente similare cu cele din copilarie care declanseaza acele amintiri, adica e vorba de intalnirea cu oameni similari adultilor din copilarie, care l-au agresat pe copilul de atunci. Cum adultul s-a dezvoltat cu rani, el va fi la fel de vulnerabil ca in copilarie, la adulti cu comportament abuziv. As mai adauga ceva legat de optimismul ca acest tip de traume se poate vindeca cu ajutor profesionist. Aici as vrea sa fac un avertisment ca, din punctul meu de vedere, exista un foarte mare risc de retraumatizare cu terapeuti care in general nu inteleg fenomenele traumatice, din copilarie sau nu, care resping ideea ca exista victime, care responsabilizeaza absolut individul pentru ceea ce i se intampla, care gasesc tot felul de cauze metafizice sau spirituale, religioase, toate acestea conducand chiar la pedepsirea victimei pentru ca a fost sau este victima. Sau ca nu isi respecta parintii. E suficient sa va uitati pe internet pe paginile de promovare a unor asa zisi psihologi sau terapeuti spirituali. Regula de fapt e ca acesti oameni nu sunt intelesi, ci chiar ajung sa fie agresati, sa li se ignore problemele reale, rezultand o stare si mai precara, pe langa pierderea financiara aferenta. Se poate chiar sa fie agresati de terapeuti chiar la fel ca in trecut.