Florica Nafarianu - Cioara 

Cioara - de Costache Ioanid
Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul, ca să-şi uite buba,
aleargă...
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.
Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciot de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!
Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai asculte, să vorbească,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.
Iar gloata i-a şi pus probleme:
- Pe unde-ai fost?
- La ce ospăţ?
- Am fost şi eu peste coline...
- Dar cu ce gând?
- După ce pradă?
- Aşa... ca mă mai uit de coadă...
- Ei, şi-ai uitat?
- Şi-a fost mai bine?
- Aş! cum să uit?
Nu mă vedeţi?
A fost şi coada după mine...
MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.
Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!