#Continuitatea 

#dacia de la nord de #Dunăre a prezentat interes pentru #ImperiulRoman și după retragerea acestora din anul #256.
Pe la anul 550d.H, #Procopius publică vasta sa operă ce poate fi considerată o istorie a epocii #ÎmpăratuluiJustinian.
În una din scrieri face trimitere la o scrisoare a lui Justinian din care aflăm că provincia Dacia de la nord de Dunăre care ajunsese pe mâinile barbarilor de peste trei sute de ani, nu a fost cu totul uitată de romani și din când în când ea reintra în stăpânire romană, astfel că pe la mijlocul veacului al VI-lea Dacia se găsea în cea mai mare parte sub influența imperiului Roman.
Din scrierile lui Procopius mai aflăm că Împăratul Justinian a trimis o solie la barbari (la Anți și Sclaveni-popoare slave) cerându-le să se ducă în vechea cetate Turris (actualul Turnu Măgurele) situată dincolo de Dunăre , clădită odinioară de romani și să se împotrivească Hunilor care urmau să invadeze zona. Anții și Sclavenii a acceptat propunerea urmând să fie răsplătiți cu bani și cu dreptul de folosire al câmpiilor din împrejurimi care erau ale romanilor în virtutea drepturilor lor mai vechi. Din aceleași surse mai aflăm că romanii după ce s-au retras, au continuat să se amestece în conflictele de la nord de Dunăre, un exemplu fiind războiul dintre Longobarzi și Gepizi.
Acţiunea romano-bizantină de recucerire a Daciei, având în compunere două aspecte, unul militar şi unul politic, a fost demarată la cumpăna deceniilor 3-4 ale secolului al VI-lea.
Între 531-534, Imperiul Romano-Bizantin aducea sub stăpânirea sa o fâşie însemnată de teritoriu din sudul Daciei.
În cărțile sale Procopius ne spune că și alți împărați romani s-au gândit să reocupe Dacia. E cazul lui Constantin cel Mare care a construit și el un pot de dimensiuni impresionante peste Dunăre la Celei la gura Oltului realizând și fortificații de apărare ale podului.
Podul a fost o construcție cu piloni de zidărie și structuri din lemn arcuite cu suprastructură tot din lemn, cu o lungime de 2.434 metri și o punte de lemn lată de 5,7 metri situat la 10 metri deasupra apă. Podul avea la capete doi piloni pe post de porți.
Podul lui Constantin este considerat cel mai lung pod antic fluvial și unul dintre cele mai lungi din toate timpurile.
Acest pod a făcut parte din strategia romanilor de recucerire a Daciei și a rămas în uz timp de patru decenii. Era situat pe Dunărea de Jos între ceea ce este acum Gigen, Bulgaria și Corabia, România.
Deși foarte eficient, nu a durat mult. În 367, când împăratul Valens a trebuit să traverseze râul pentru a lupta împotriva goților, forțele sale au folosit un pod de bărci.
În una din lucrările sale, Procopius a surprins cum nu se poate mai bine amploarea lucrărilor cu caracter defensiv întreprinse de împărat, în primul rând, pe linia Dunării. El afirma că „Împăraţii romani de odinioară, spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau la nordul Dunării, au împânzit cu cetăţi întregul ţărm al fluviului, ridicând fortăreţe şi castele nu numai în partea dreaptă, ci pe ici colo şi pe malul stâng […]. Mai târziu însă Attila, năvălind cu o armată puternică, a distrus fără nicio greutate acele întărituri […]. Dar împăratul Justinian a refăcut cele dărâmate, nu în forma de mai înainte, ci întărindu-le foarte puternic şi, pe lângă aceasta, a făcut multe din nou, redând astfel Imperiului Roman o securitate pe care o pierduse.
În 14 aprilie 535 prin Novella XI Împăratul bizantin Justinian înființa arhiepiscopia de rit latin Justiniana Prima, sub a cărei jurisdicție intra și teritoriul Banatului, prin cives-urile de la Litterata (pe malul stâng al Dunării, în dreptul cetății Novae) și Recidiva (Vărădia, fostă Arcidava).
Conform conţinutului acestei novelle, referindu-se la constituirea eparhiei menţionate şi la aria sa de jurisdicţie, împăratul sublinia că o asemenea măsură organizatorică i-a fost impusă de faptul că „în timpul de faţă […] statul nostru s-a mărit, aşa că amândouă ţărmurile Dunării sunt populate acum de cetăţi ale nostre şi atât Viminacium cât şi Recidiva şi Litterata, care se găsesc dincolo de Dunăre, au fost supuse din nou stăpânirii noastre.
Un alt act al lui Justinianus I, anume Edictul XIII, emis între 538 şi 539, ne prezintă măsurile de ordin militar luate de împărat în vederea consolidării prezenţei romano-bizantine în Dacia. Prin acest act, adresat lui „Ioannes, preaslăvitul eparh al sfintelor comandamente militare din Orient”, împăratul dispunea ca „unitatea militară în întregime să fie strămutată din ţară şi aşezată în ţinuturile de dincolo de fluviul Istru spre a sta de pază la hotarele de acolo”
Constatăm că într-o perioadă în care se plămădea neamul românesc și începea formarea limbii române, imperiul roman stăpânea sau influența unele zone de la nord de Dunăre în virtutea unor drepturi pe care le considerau ca drepturi vechi. Chiar dacă această stăpânire la nord de Dunăre nu era efectivă mereu ea era spirituală și nu a încetat să existe.